Animalele au suflet? Sfaturi importante pentru toți…

„Termenul „suflet” este unul dintre acei termeni care cuprind arii foarte largi de acoperire semantica. E suficient să ne uităm în DEX și vom găsi nu mai puțin de șapte sensuri principale. Dacă însă ne uităm atent la fiecare dintre acestea, vom observa că există chiar și sub-categorii. De pildă, chiar primul sens face referire fie la psihic, fie la procesele acestuia, fie la caracteristicile lui. Dacă le mai punem și pe celelalte șase, ne dăm foarte ușor seama că a defini, pe scurt, sufletul este (poate) tot atât de complicat ca a defini întreaga personalitate a cuiva într-un singur cuvânt.

Citește și:

Prin urmare, a răspunde corect la întrebarea „au animalele suflet?” presupune, înainte de toate, lămurirea corectă a chestiunii „ce înțelegem prin suflet?”. Abia după ce definim bine, împreună cu interlocutorul, la ce ne referim prin „suflet”, putem trece la răspunsul final.
Precizare: e bine ca atunci când adresăm această întrebare cuiva, să ne gândim cu cine stăm de vorbă. Multitudinea de sensuri din DEX ne arată că un teolog poate înțelege „sufletul” altfel decât un psiholog, un literat sau un iubitor de animale. Viziunile fiind diferite, inevitabil să nu apară si polemicile. Doar că, știți cum se spune, fiecare înțelege ce vrea, nerezolvând polemica. Nici nu prea ai avea cum, deoarece din start mulți comit această greșeală capitală: nu convin exact asupra a ce înțelegem prin suflet. E ca și cum într-o cameră cu oameni de naționalități diferite, oamenii care nu știu limba celuilalt ar încerca să converseze doar în limba proprie. Cine ar înțelege ceva?
Preot fiind, încerc să răspund la întrebarea din titlu din perspectivă creștin-ortodoxă, gândindu-mă că mulți dintre cititori sunt de aceeași confesiune. Pentru că altfel, dacă vorbim despre semnificațiile sufletului în religie, vom vedea că fiecare religie și confesiune a avut o viziune proprie asupra acestui termen, iar DEX-ul ar părea minoritar…
În ortodoxie, prin „suflet” înțelegem „o substanță reală, vie, imaterială (spirituală) și nemuritoare”. Deși are legătură cu trupul, „însuflețindu-l”, el transcende materialitatea trupului și chiar se poate despărți de acesta. Mai mult, sufletul omului provine de la Dumnezeu prin creație, așa cum ne relatează primele capitole ale cărții „Facerea”. Citind cu atenție acolo, vom observa că prin „suflet” putem înțelegem două mari și deosebite lucruri:
sufletul ca „suflare de viață”.

Animalele au suflet? Sfaturi importante pentru toți…

Citește și:

Creația omului este descrisă prin versetul: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Aici, sufletul este descris ca viață biologică, pe care desigur că o au și animalele, cum citim în altă parte că animalele sunt „ființe vii” și au în ele „suflare de viață”. Exact ca și omul. De altfel, „suflet” provine din latinescul „suflitus” = suflare.
sufletul ca și „chip al lui Dumnezeu”.

Când Dumnezeu îl face pe om, pe lângă suflarea de viață îi mai dă ceva

Când Dumnezeu îl face pe om, pe lângă suflarea de viață îi mai dă ceva, diferit de restul vietăților: Chipul Său. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”.

Mai mult, aflăm motivația pentru care face aceasta: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. Prin urmare, „chipul lui Dumnezeu” desemnează acele calități care dau omului capacitatea de a fi un cârmuitor, „asemenea” lui Dumnezeu. Adică: rațiune, simțământ, voință și toate celelalte, pe care DEX-ul le unifică sub sintagma „totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic”. De altfel, în greacă, sufletul este tradus prin ψυχή (psyché). Este ceea ce ne face unici și irepetabili, adică „persoane”. Observați cum, în această viziune asupra sufletului, termenul „suflet” este foarte legat de termenul „persoană”. Astfel, omul este icoana lui Dumnezeu.
Dacă tot am vorbit de capacitatea omului de a fi lider, remarc un moment relevant al Creației pentru textul de față, dar și pentru înțelegerea corectă a ce înseamnă un lider responsabil. Este vorba de momentul denumirii animalelor.

Animalele au suflet? Deși creatorul tuturor era Dumnezeu și avea tot dreptul ca El să denumească animalele, totuși se întâmplă altfel: „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”.

Acest pasaj biblic arată ce fel de legătură există între om și animal. Omul este stăpânul animalelor, se poate folosi de ele, dar să nu uite niciodată cine i le-a dat în stăpânire. De aceea, omenirea este responsabilă față de animale și are datoria de a evita cele două extreme posibile: tratarea cu sălbăticie a animalelor sau considerarea lor drept „persoane non-umane”. Nu cred că instinctul și reflexul animalic sunt suficiente pentru a defini o persoană, în sensul psihicului.

Pentru a nu se face confuzii între cele două înțelesuri ale „sufletului”, teologia a introdus un termen care să facă distincția necesară: spirit (sau duh). Prin urmare, omul este și „suflare de viață” dar și „spirit”, pe câtă vreme animalele sunt doar „suflare de viață”. Din acest punct de vedere, animalele nu au suflet.

O precizare interesată vine de la Sf. Maxim Mărturisitorul care, vorbind despre sufletul animalelor, spune așa: „Sufletul are trei puteri: prima este cea prin care se hrăneşte şi creşte. A doua, cea a imaginaţiei şi a instinctelor, iar a treia este cea a inteligenţei şi raţiunii. Plantele se împărtăşesc numai de prima din aceste puteri, animalele din primele două, iar oamenii din toate trei”.

Precizarea este foarte utilă, pentru că face distincție între viața biologică, aplicabilă plantelor și animalelor, și instincte, care țin doar de animalic.
Poate tocmai de aceea, în limbajul popular-religios, se spune despre cei ce trăiesc doar după instincte că se aseamănă „dobitoacelor” sau că se „îndobitocesc”.

Chiar psalmistul David descrie fenomenul de instinctualizare a omului ca o cădere a acestuia din cinstea cu care Dumnezeu l-a înzestrat, de a-i purta „chipul”: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.”

Fac o paranteză. Deși înțeles deseori peiorativ, apelativul „dobitocule” adresat unor semeni își are originea în animalitatea instinctelor. Există chiar și un îndemn: „nu fii dobitoc”, De asemeni, există și alți termeni asemănători: „animalule”, porcule”, „maimuțoiule” „șobolanule” etc. dar nu recomand și nu sunt adeptul folosirii lor, tocmai pentru că foarte ușor pot fi înțeleși ca jigniri.

În concluzie, iată că dintr-o anumită perspectivă, animalele au suflet, iar din altă perspectivă, nu au. Depinde dacă privim latinește (suflitus) sau grecește (psyché)”, spune Pr. Eugen Tănăsescu.