756 Vizualizari

18 Noi, 2013 la 11:24 am

Uliţa Crângului, unde sta Gheorghe Lupu!

Povestiri vânătoreşti de Mihai Toader

Nimic despre vânătoare

 

Curtea primăriei agoniza sub lumina incandescentă a miezului zilei. În ţărâna lipicioasă, două găini porumbace căutau cu disperare o fărâmă de răcoare. Râcâiau ritualic praful gros: întâi cu stângul, de trei ori, apoi cu dreprul, tot de trei ori şi mai la urmă vânturau totul cu aripile într-o pulbere ceţoasă. O vreme au luptat crâncen cu colbul încins, privind aiurite la umbra deasă a nucului din apropiere. Nu înţelegeau cum de conturul izbăvitor al pomului nu se întinde până la ele. Deşi făcuseră sforţări. Înţelepciunea păsărească nu le îndemna să meargă dânsele sub poala nucului. O aşteptau îndărătnic, stârnind inutil nori de praf. Căldura fluidă le istovise, lăsându-le vlăguite la pământ. Zăceau cufundate pe jumătate în praf, răsuflând anevoie cu ciocurile căscate. Prin ferestrele deschise ale sălii de şedinţe ajungea până la ele huietul oamenilor. Era adunare mare la primărie: se botezau uliţele, după schimbarea regimului.

 

O depeşă cu necaz

Ziua începuse prost încă din zori. O depeşă de la judeţ, venită la prima oră, făcuse praf vânătoarea de vulpi rostuită de primar. Dăduse ordin gonacilor să rămână pe poziţii. Spera să isprăvească iute cu poruncile săpânirii. Fane Vamvau pornise ca vântu’ pe bicileta oloagă să cheme oamenii la sfat. Vam-vam, vau-vau, urla el pe uliţe glasul unei sirene imaginare, semnul de chemare la primărie. Mărimile aşezării prăpădite se înfiinţaseră la chemare. Numai că sfatul se schimbase repede în sfadă iar capătul nu se întrezărea. Înainte de  amiază sosise şi fanfara – o tobă cu faţa din piele de capră şi chimval deasupra, saxafon, acordeon şi vioară –  chemată pentru sfârşitul vânătorii. În faţa primăriei, gonacii şi fanfara aşezaţi în două şiruri şchioape scuipau coji de floare în aşteptarea ordinelor.

 

Primarul Neamţu Timuş, tătar de neam, asuda cu pârâiaşe în capul mesei făcută la repezeala din uşa magaziei, sprijinită pe două capre de lemn. Cămaşa în carouri maro cu verde trifoi era ca o mlaştină din spate şi până deasupra pântecului. Singurele porţiuni uscate rămăseseră mânecile suflecate deasupra cotului.

–          Nu merge aşa! Avem poruncă să dăm alte nume uliţelor, nu putem lăsa aceleşi nume, … şi p’ormă mă obligă pravila… lămurea el adunarea din sală, strângând batista leşinată în pumnul care lovea neregulat tăblia mesei.

–          Ei şi? Ce a făcut stăpânirea pentru noi? A durut-o n paişpe! O maşină de balastru n-a trimis când a venit selu’ peste noi, se împotrivea Lică Poenaru, care avea prăvălia chiar la strada mare. Şi dacă schimbăm, la mine să-i zicem Negustorilor, a fost condiţia lui.

Şeful de post Vasile Ţepuştean, plin de guturai după ce toată noaptea, cu apa pâ’n la gât, prădase  balta lui Sandu Baboianu de vreo două sute de oca de crap, fonfăia cu ochi lăcrimoşi:

–          Daca se face să facem şi recesământ. Să vedem şi noi câte suflete avem egzact în sat. Aud că la ai lu’ Baghiţă s-au pripăşit doi veri din Silistra. Seara cică ies cu vintirele pe Dunăre. Păi nu ştiu io, totul e de sanchi. În fapt se duc la barje şi fac speculă cu motorină. Nu vedeţi că avem mai multe tractoare în sat decât căruţe, zicea omul legii cu năduf despre concurenţa apărută nedrept şi pe neaşteptate.

–          Cu iertare de la domniile voastre, domnule primare, să isprăvim odată că aşteapă gonacii şi fanfara. Să mergem la vânătoare…, îndemna blajin Georgică Caradima, secretarul plasei.

–          Ce vânătoare! Până nu schimbăm să n’aud! Nimic despre vânătoare! Să o luăm de la cap…



Pânza speranţei

Schimbarea numelui uliţelor era până la urmă o treabă anevoioasă. În două ceasuri, mai marii sătucului dunărean se împărţiseră în două: unii hăis şi alţii cea. Primii nu încuviinţau primenirea pentru că noutatea îi speria, dar şi aşa, de-ai dracu’, să nu fie cu primarul, care la împărţania pământului le luase uium.  Ceilalţi voiau, gândind că în felul ăsta scăpau de tecut dar şi de prezentul cenuşiu. Poate că odată cu înnoirea se mai schimbă ceva şi în sat. Era vorba ca nişte nemţi să deschidă un hotel pe dealul din margine. O să fie de muncă  la săpat fundaţia şi la ridicarea lui, se încântau bărbaţii, seara, în faţa cârciumii lui Lică Poenaru, desfăcând cu dinţii capacele sticlelor de bere. Şi când o fi gata, femeile o să aibă de treabă ba în camere, ba la spălat aşternuturi, că mâna de lucru e mai ieftină la noi. Doar n’o aduce neamţu femei de’ale lor să spele izmene în Fundu Bârgăului, gândeau ei. Dimineaţa lucrurile păreau altfel, dar  important era că pânza speranţei lor se mai umfla la umbra acestei cugetări. Şoferul Costică Rotărescu nu avea idee cu cine să ţină şi ce să zică. La el lucrurile erau clare: ce zicea Naşu, era sfânt. Nici murăturile nu le punea fără să întrebe pe cel de-i ţinuse pirostriile. Dar în ziua aceea Naşu era plecat cu utilajul ăl mare: mărunţea bolovani de calcar în cariera de la Măcin. Încurcat, cu mâinile umede, fără să aibă pe cine întreba, strângea şapca tocită cu ochii zburând pe pereţi. Tu ce zici mă Costică,  îl plesnise în urechi întrebarea primarului. Ce să zic, întreba pierit-repezit omul. Ce să zic, repeta fără noimă. Zic…, zic…, zic că mă duc să iau cafele de la Babanacu, explodase, mirat şi el de un aşa răspuns. Primarul l-a privit clipind des, de parcă îl vedea întâia dată. Duuuu-te băăăăă! Da’ vino fuga! Cu o smucitură, Finul a tras uşa din toc demarând în trombă spre concurenţa lui Poenaru, bucuros că scăpase din clinci.

–          Să iertaţi domle primare pleacă gonacii, iar de la stână a venit veste că în două ceasuri e gata tocana de batal! Dacă s-a răcit nu mai e bună de nimic! Să isprăvim ori să lăsăm pe mâine, domle primare, dar să mergem, Doamne iartă-mă, la vânătoare, se tânguia secretarul plasei.

–          Bă Georgică, bă fratele meu! Tu ce crezi că fac eu acilea, în momentu’ ăsta? A? Zi mă, ce fac?

–          Păi dom’ primare… vă sfădiţi cu lumea…

–          Băăăi Georgele eşti nărod rău, bă! Ia ascultă aicea şi învaţă: ce fac eu acuma se numeşte că în-de-pli-nesc man-da-tu’! Mandatu’, Georgele, că d-aia m-a ales satul. Şi acu să nu te mai aud. Nimic despre vânătoare până nu terminăm! Aşa, unde rămăsesem?

 

Sub mandat

 

Cu paşi de lup, Costică Rotărescu îşi făcuse apariţia în cadrul uşii, tinând şase cafele în capacul unei cutii de napolitane. În spatele lui fanfara scârţâia uşor marşul miresei, să ureze noroc sfatului. Oameni buni eu zic aşa… Pas cu pas cădeau la înţelegere: în capu’satului stătea Gică Şopârlă. Chiar dacă e venetic şi are limba lungă, ajută când e nevoie. Deci uliţei lui să-i zicem Zăvoiului. De acord? Bine. Mai sus e casa lui Vasile Cucuveaua. Am făcut primara cu el şi tot cu el trecem Dunărea înot să dijmuim din porumbul CAP-ului. Ehee, ce vremuri! Dar vezi cum e omu’: ca vântu, se schimbă când ţi-e lumea mai dragă! Acu’ două veri, era la mine-n bătătură toată ziua: primare-n sus, primare-n jos; ţoc, ţoc îmi pupa mâna dar şi păhărelu’ de ţuică… Eram bun atuncea, nu?  Când nu i-am mai dat cositoarea, a întors foaia. Ba că l-am furat la pământ, ba că am băgat mâna în banii obştii…Deci putem să-i zicem Bisericii, uliţa Bisericii. Ce ziceti? De acord? Bine. În stânga lui e uliţa de urcă la cimitir. Dacă-i zicem Cimitirului, ne punem în cap jumate de sat. Nu e bine! Cine mai stă, cine mai stă p’acolo se întrebau sfetnicii. Gica de la sifoane, Floricel potcovaru’, prefesoara din Iaşi care venea an de an cu bărbată-său la ştiucă, până când a băgat divorţ şi l-a luat pe Nelu Şaptelei, ăla cu pensie mare de la armată… Hă, hă, hă… Petre al lu’ Maimuţă!, strigase deodată şeful de post. Primarul îşi încreţise sprâncenele cu pumnul la gură. Păi al lu’ Maimuţă a făcut reclamaţie că nu e pus în drept, se ţine cu nasul pe sus şi târguieşte doar de la oraş. Bun, să-i zicem uliţa Palmierului. De acord? Bine! După asta toată lumea a cerut răgaz de gustare. Efortul îi sleise de puteri. Şoferul adusese de ale gurii de la prăvălia lui Poenaru. Ca la un semn fanfara atacase Nuneasca: Mărgărit îmbobocit/Ce bine v-aţi potrivit/Şi la ochi şi la sprâncene/Ca doi porumbei la pene…Şi uite aşa gustarea s-a prefăcut în prânz şi prânzul în petrecere cu temei. Gonacii plecaseră demult iar muzicanţii suflau în scule de parcă venea sfârşitul. În tot vacarmul ăla au mai dat un nume: uliţa Crângului, unde sta Gheorghe Lupu. Apoi l-au chemat pe Vamvau să ducă a doua zi, la oraş, hârtie oficială cu schimbarea.

–          Dom’ primare, dom’ primare ce faceţi acilea sub masă, întreba cleios secretarul Caradima, pe la al doilea cântat al cocoşilor.

–          Beeei iar eşti nărod, sunt sub mandat, beeei, nu sub masă. D’aia, azi, nimic despre vânătoare!

 

Autor: Mihai Toader

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter-ul AnimalZoo

Tags:

Comenteaza articolul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

 

CITESTE SI