“L-am cunoscut acum 16 zile. Le-am numărat cu atenție, pentru că în acest timp am învățat multe de la el. I se zice în fel și chip…Mişu, Chiriță, Negruț… unii îl alintă, alții îl gonesc.A fost abandonat în parc, toamnă trecută, deși avea doar câteva luni. Așa mic, învățat să lupte pentru viață lui.Totul s-a schimbat brusc, într-o dimineață. Mişa, căci noi așa i-am zis, obișnuia să doarmă într-o parcare din zonă parcului. Nu se știe exact ce s-a întâmplat… Cineva a auzit o mașină, urmată de un urlet necontrolat. Era el. Fusese lovit.Cu capul plin de sânge, a fugit spre parc. În mintea lui, acolo era acasă.Mașină nici măcar nu a oprit să vadă ce s-a întâmplat. Câțiva oameni au început să îl caute. Greu s-a lăsat găsit, mai exact, abia atunci când erau pe punctul să abadoneze. A ieșit timid dintr-un tufiș de lângă pod. A fost luat în brațe și adus la noi la cabinet.Am rămas mută când l-am văzut cu capul plin de răni, un ochi scos… Doar scâncea ușor.Deși avea niște dureri cumplite, m-a lăsat să examinez ochiul cu atenție. În grabă mea, nu mi-am luat nicio măsură de precauție, nu a fost ținut, nu îi pusesem botniță. Cu toate astea, nu a reacționat agresiv în niciun fel, dimpotrivă. Am curățat zonă și m-am decis să fac orice trebuie să fac ca să-i salvez ochişorul.I-am făcut anestezie și am intrat în operație. După o oră și jumătate de curățat, tăiat și suturat, am reușit să refac straturile.“Acum depinde și de ține, Mişa”, i-am șopotit în timp ce se trezea. Nu m-am îndurat să îl bag în boxă, așa că l-am luat în cabinet. A dormit câteva ore bune cu capul pe piciorul meu. Cum s-a trezit, a dat cu lăbuță peste ochișorul cusut.“Misha, nu e voie!”, i-am spus în timp ce îl mângâiam ușor. A fost prima și ultima dată când a încercat să își umble la rană.Au urmat zile grele pentru Mişa. Tratament injectabil, tratament local… De fiecare dată când îl curățăm, strângea din dinți și scâncea ușor. Niciodată nu a încercat să mă muște. A avut o încredere oarbă în mine.Şi pentru că fost atât de cuminte, rezultatele au fost pe măsură: încet, încet, ochiul operat și-a recăpătat tonusul, a început să miște pleoapele atunci când îl curățăm, apoi încerca să clipească, deși ochișorul era încă suturat. Inflamația a dispărut aproape în totalitate. Am început să desfacem și firele, unul câte unul. Nu vrem să ne grăbim tocmai acum.A redevenit un cățel vesel, care mișcă din tot corpul atunci când dă din coadă, așteaptă cumințel să primească mâncare și mă ceartă atunci când trece prea mult timp și nu vin pe la el. Mă gândesc cu groază că în momentul în care se va face bine, <<acasă>> o să însemne din nou parcarea din parc. Mi se rupe sufletul când văd că fiecare încercare de a-i găsi o familie a dat greș. Ca medic, mă declar mulțumită.Operație reușită, pacient vindecat. Că om, îmi pare rău că nu pot face mai mult.Dar… speranța moare ultima. O să aibă și Mişa căsuță lui…”
