Dr. Alexandra Mladin revine cu o poveste înduioşătoare care ne poate arăta cât de fin este trasată linia între om şi animal. Pari, un pisoiaş nervos, ne învaţă, alături de dr. Mladin, că viaţa e cel mai preţios dar. Atât la bipezi cât şi la patrupezi.

„Pe Pari l-am cunoscut în urmă cu o lună şi jumătate. Nu ştiam ce avea să urmeze în după amiaza aia toridă.

Părea simplu: Intră o persoană în cabinet cu o cutie în braţe. Te gândeşti că are un animăluţ. Îl consulţi, pui un diagnostic, faci un tratament, animalul se simte mai bine şi toata lumea e fericită. Asta se întâmplă în 90% din cazuri.

De data aceasta, în cutia de care povesteam mai devreme, se află un pisoi cât palma, urâţel foc, care voia cu tot dinadinsul să mă muşte.

– Ce-i cu tine, zăpăcitule?, întreb eu amuzată de tentativa lui de a mă prinde de degete.

– Se poate face ceva sau îl eutanasiem?

Privesc mirată spre persoana care mi-a adresat întrebarea. Nu cred că are mai mult de 16 ani, dar pare genul de persoană foarte hotărâtă.

– Ce a păţit micuţul?

– L-am scos acum 15 minute din gura unui câine. De atunci se târaşte. Nu pare să îşi simtă picioarele din spate.

Cu greu reuşesc să conving mica fiară să mă lase să o consult şi să ating zonele afectate. Se simte o crepitaţie osoasă undeva în zona lombo-sacrală a coloanei.

La prima vedere, situatia nu pare roz deloc, deşi micuţul are sensibilitate la palpare chiar şi motricitate la stimulul potrivit (în momentul în care este ciupit de pernuţe , îşi retrage picioarele), mişcările nu sunt controlate, sunt haotice. Sigur există o compresiune pe nerv în zona respectivă. Nici codiţa nu o mişca normal. La un stimul mai puternic, o retrage cu greutate. Încearcă disperat să fugă de pe masă, să se ascundă.

– Poate să mai meargă sau îi facem eutanasie?, mă întreabă din nou.

În capul meu era Al III-lea Război Mondial. Clinic, ştiu că la semne de genul acesta sunt şanse foarte mici de recuperare. Îmi trec prin cap fel de fel de cazuri. Mi-aduc aminte de Stinky, o pisicuţă încăpăţânată, cu leziuni asemănătoare, care practic a învăţat să meargă din nou, în 6 luni. Cum să iau viaţa motănelului fioros, fără să îi dau acel 1% şansă la viaţă?!

– Hmm… Şansele de revenire sunt mici, îmi încep eu micul discurs, dar… Eu sunt dispusă să încerc!

Îi povestesc de cazuri similare, pisici care şi-au revenit în mod miraculos, deşi aparent nu aveau nicio şansă.

Acestea fiind spuse, am încercat! Au trecut şase săptămâni de atunci. Cu greu, Pari a prins încredere în mine. Din păcate nu s-a modificat nimic în starea lui generală. Dar, modul cum se joacă cu şoricelul lui sau momentul ăla când ajungi acasă şi face un efort supraomenesc să ajungă la tine şi toarce fericit când este mângâiat… Mă face să cred că am luat decizia corectă.

Am întrerupt tratamentele cu antiinflamator. În momentul de faţă, facem mult masaj şi terapie cu apă. A învăţat că nu trebuie să îi fie frică de ligheanul ăla mare şi mov. Acum se bucură când îl vede. Se ţine cu lăbuţele din faţă de marginea ligheanului şi dă repede din cele din spate. În apă se poate mişca mult mai uşor.

124

Sper ca într-o bună zi să poată face asta oriunde.

Da… Este ajutat în fiecare zi să urineze. Da, se mai murdăreşte şi trebuie curăţat. Da, are momente când rămâne blocat într-un colţ de cameră şi strigă disperat după ajutor. Este o pisică specială, cu nevoi speciale. Este acceptat şi iubit aşa cum este.

Un copil care se naşte cu un handicap nu este eutanasiat. Noi, ca medici veterinari, de ce să facem asta?