Din cuprinsul articolului
Într-o iarnă tăioasă, când asfaltul părea să absoarbă orice căldură, Argus era doar un ghem de blană udă și de frică. Era un motan vagabond, roșcat și slăbit, cu o cicatrice veche deasupra ochiului stâng – o marcă a nenumăratelor lupte pentru o bucată de mâncare. În acea seară, însă, lupta era cu frigul și cu foamea care îi ardea stomacul. Se ghemuise sub o mașină, lângă niște tomberoane care miroseau a speranță moartă.
Deodată, o umbră caldă, dar neamenințătoare, a căzut peste el. Nu, nu era un câine. Nu era un băiat rău. Era o mână mică, cu degete subțiri și palme rozalii, care i-a întins o bucățică de șnițel. Argus a ezitat. Lumea nu-i dădea mâncare; lumea îi dădea lovituri.
” Ia, pufosule, șoptea o voce blândă, ca un clopoțel de sticlă.”
După o clipă de nehotărâre, foamea l-a învins. A înșfăcat bucata de carne, înghițind-o rapid, apoi a privit-o. Era o fetiță, nu mai mare de șapte ani, cu ochi verzi și luminoși și o bandană roșie care-i strângea părul șaten. Ceva mai tarziu urma să afle că se numea Mira.
Mira nu l-a uitat. În zilele care au urmat, Mira a devenit singura sa sursă de siguranță. Îi aducea mâncare, lapte cald și îi vorbea cu o empatie care-i dizolva gheața din suflet. Îl mângâia cu o delicatețe uimitoare, ignorând blana lui murdară și zgârieturile. Argus, motanul-veteran, se lăsa atins, iar mieunatul lui aspru s-a transformat în torsuri grave, ca zgomotul unui motor vechi care repornește.
Într-o zi, Mira l-a luat acasă, strecurându-l în hol și apoi în camera ei, unde l-a așezat pe o pătură moale. Argus nu mai știa ce era confortul, dar a înțeles: era acasă, iar Mira era a lui și el al Mirei.
Lecția devotamentului oferită de Argus
Timpul a trecut. Argus s-a transformat într-un motan impunător, cu blana lucioasă, dar cicatricea sa a rămas, ca o insignă. Deși acum trăia în confort, o parte din el a rămas gardianul neîmblânzit. Nu mai ieșea pe stradă, dar patrula prin casă, iar noaptea, se așeza ca o santinelă la picioarele Mirei. Afectivitatea lui nu era zgomotoasă; era o prezență constantă, o umbră caldă care o urmărea din cameră în cameră. El era ARGUS, cel cu o mie de ochi, dedicat unei singure fetițe cu bandană roșie.
Motanul își trage numele din mitologia greacă, Argus Panoptes este un gigant, renumit pentru cei o mie de ochi cu care era presărat întreg corpul său, permițându-i să vadă peste tot în același timp.. El era servitorul Herei și a fost însărcinat să păzească pe Io, transformată în junincă de zeiță
Apoi, Mira s-a îmbolnăvit. Totul a început cu o tuse seacă și o febră care a transformat-o într-o umbră palidă. Părinții ei erau agitați, vorbeau în șoaptă la telefon și casa mirosea a medicamente. Camera Mirei, de obicei plină de râsete și lumini colorate, devenise tăcută și întunecată.
Argus a simțit imediat schimbarea. Mirosul Mirei, de obicei dulceag și vesel, era acum amestecat cu mirosul amar-acru al bolii. Instinctul lui de supraviețuitor, de animal al străzii, a reînviat.
Nu i-a mai părăsit camera. Deși era obișnuit să doarmă la picioarele patului, acum Argus se urca pe pernă, lipindu-și corpul său greu de capul Mirei, chiar lângă urechea ei. Torsul său a devenit un sunet continuu, o vibrație joasă, aproape hipnotică, care pătrundea prin liniștea camerei. Știa, fără să înțeleagă exact, că organismul mic și fragil avea nevoie de o căldură constantă, de o frecvență care să alunge frisoanele.
Când Mira se trezea pentru a bea o înghițitură de ceai, Argus se ridica, se freca de mâna ei și se întorcea imediat la postul său. Nu mai cerea de mâncare, nu mai alerga după șoriceii de jucărie. Singurul său obiectiv era să fie acolo, să mențină lanțul de aur al afecțiunii pe care ea îl aruncase peste sufletul lui de vagabond.
Umbra caldă a lui Argus. Torsul Vindecător
Săptămânile au trecut greu, marcate de gemete slabe și de somn agitat. Părinții au observat legătura stranie. Ori de câte ori încercau să-l dea jos pe Argus, Mira plângea. Până la urmă, l-au lăsat. Torsul lui Argus era o mică mașinărie care funcționa neobosit, o terapie neconvențională și neîntreruptă.
Într-o dimineață, soarele a pătruns timid prin perdele. Mira s-a trezit, iar pielea ei nu mai era fierbinte. Fața ei nu mai era palidă, iar ochii verzi, deși obosiți, aveau din nou sclipirea aceea de clopoțel de sticlă. A întins o mână și a simțit greutatea motanului care dormea adânc lângă ea, epuizat după săptămâni de veghe.
”Argus, a șoptit ea, iar vocea ei era din nou clară.”
Motanul a deschis lent ochiul cu cicatrice. A privit-o, apoi s-a întins pe pernă, întinzându-și corpul pe toată lungimea. A clipit o dată, apoi a început să toarcă. De data aceasta, torsul nu mai era o frecvență disperată, ci un murmur de victorie. Era sunetul unei promisiuni îndeplinite.
Mira s-a vindecat repede. În zilele care au urmat, deși era din nou în picioare, motanul a rămas mai aproape de ea decât oricând. Nu-i mai era frică de nimic pe lume – nici de iarna tăioasă, nici de câinii răi. O singură dată i-a fost teamă, dar în tăcerea acelei camere bolnave, el a înțeles că datoria lui era să-și plătească datoria de viață.
Și a făcut-o, transformându-se, din ghemul de frică de sub o mașină, în umbra caldă, neînfricată și torcătoare care avea să o vegheze pe Mira pentru totdeauna.
