SCRISOAREA LUNII. Kronky, corbul „mai om decât omul”

Am marele noroc de a locui la curte. Atât curtea noastră, cât şi curtea vecină este plină de verdeaţă, flori, iederă, viţă de vie, brazi, liliac.Într-o dimineaţă am găsit pe stratul de flori un pui de corb golaş şi, mai ales, disperat. Căzuse din bradul din vecini, unde- şi avea cuibul. Părinţii lui se agitau, făcând foarte mult zgomot în jurul lui, dar nu-l puteau ajuta.Primul gând care mi-a venit în minte a fost acela de a-l reda părinţilor, punându-l undeva sus. L-am pus pe garajul din vecini în speranţa că-l vor hrăni (nu-l puteau duce). Nu s-a putut. Asta m-a întristat teribil.A doua zi l-am găsit căzut de pe garaj. Atunci am luat a doua decizie: am să-l cresc eu! Şi uite aşa, noaptea târziu (deşi trebuia să mă scol la ora 04.00) umblam aplecat prin tufişurile din parc ca să-i prind râme lui Kronky. Apoi, i-am diversificat mâncarea: salam, pâine, tăiţei, brânză etc. Era băiat (l-am verificat, l-am tras de cioc şi şi-a coborât coada) şi mânca de toate. A crescut văzând cu ochii.După fiecare masă obişnuia să doarmă urcat pe o scândură şi aplecat complet, cu ciocul rezemat de marginea scândurii. „Cuibul” lui era de fapt întreaga curte. Avea şi doi bodyguarzi: căţeluşa Ţuţi (prima posesoare de „centură de castitate pentru căţeluşe în călduri”) şi băiatul ei Cio-Cio, născut dintr-o montare greşită a centurii.Părinţii lui Kronky n-au mai apărut Au apărut în schimb penele lui Kronky. A început să umble. Mai întâi ca un om beat (de unde şi expresia „avea o aripă ruptă”), apoi ca un om treaz, dar „înţepat”. Apoi i-au crescut aripile şi a început să fâlfâie, la sol. Şi în aer, dar doar pe distanţe scurte.Într-o dimineaţă s-a dus într-un capăt al curţii, şi-a luat elan, s-a înălţat şi…dus a fost.I-am simţit enorm lipsa. Era o prezenţă…Tot într-o dimineaţă a revenit! Stătea pe o casă din vecini şi a început să „kronkăne”. M-am bucurat mult! N-a coborât, dar a dat dovadă de recunoştinţă şi de foarte mult bun simţ (o raritate în ziua de astăzi la oameni!). De câte ori mergeam la pescuit pe lângă casă (Someşul curge prin „fundul grădinii mele”, cum zice ţăranul român) îşi anunţa prezenţa croncănind vesel şi se aşeza undeva sus, în apropierea mea. Stătea acolo zeci de minute. Apoi mă saluta scurt şi pleca.După vreo doi ani, a apărut însoţit cu siguranţă de cei doi pui ai lui: mari, frumoşi şi cu ciocul foarte lung şi ascuţit ca a lui Kronky. Stăteau toţi câteva minute pe o casă vecină, apoi îmi urau „noroc la peşti” şi plecau. Îi vedeam zilnic.După vreo trei ani (după părerea şi experienţele trăite, asta-i speranţa de viaţă a puilor abandonaţi), a dispărut. De atunci, de câte ori aud un croncănit, tresar.Ing. Bolba MihaiCluj-Napoca