Pentru grecii antici, la fel ca și astăzi, alegerea unui nume pentru noul cățel era un pas important. Dar procesul era puțin mai ciudat pe atunci
Câinii au jucat un rol special în societatea și mitologia Greciei antice; Cerberus păzea porțile lui Hades, zeița Artemis folosea câini la vânătoare, iar cetățenii greci foloseau câini pentru vânătoare și protecție.
Pentru grecii antici, alegerea noului cățel era o decizie importantă, la fel ca și astăzi. Însă, potrivit cercetătoarei Adrienne Mayor de la Universitatea Stanford, care a publicat pentru Wonders & Marvels, procesul ar fi putut fi puțin diferit. câinii jucau un rol special în societatea și mitologia Greciei antice; Cerberus păzea porțile lui Hades, zeița Artemis folosea câini la vânătoare, iar cetățenii greci îi foloseau pentru vânătoare și protecție.
„La fel ca și grecii modernii, anticii căutau câini cu fire aventuroasă și prietenoasă, dar un test pentru selectarea celor mai buni pare astăzi lipsit de inimă. Un expert roman în câini de vânătoare, Nemesianus, aplica o metodă foarte dură: ”lasă mama să aleagă pentru tine”, metodă care s-a răspândit rapid în lumea antică.
Acesta spunea să fie luați cățeii, să fie înconjurați cu o sfoară îmbibată în ulei la care se dădea foc. Mama acestora urma să sără peste inelul de flăcări și să salveze fiecare cățeluș, unul câte unul, în ordinea meritelor lor.
Alte semne ale unui câine de vânătoare excelent sunt urechile mari și moi, în loc de cele mici și rigide. Urechile drepte sunt în regulă, dar cele mai bune urechi sunt puțin aplecate. Un gât lung și suplu se adaptează bine la zgardă.
Pieptul ar trebui să fie larg, omoplații larg depărtați, iar picioarele din spate ușor mai lungi decât cele din față, pentru a urmări iepurii la deal. Blana câinelui, fie ea lungă sau scurtă, poate fi de orice culoare, dar blana trebuie să fie strălucitoare, densă și moale.”
Dresajul unui câine tânăr începea la 20 de luni, dar un cățeluș are nevoie imediat de un nume bun. Xenofon, un istoric grec care a scris despre câini de vânătoare în secolul al IV-lea î.Hr. susținea că cele mai bune nume sunt scurte, de una sau două silabe, astfel încât să poată fi chemat cu ușurință. Niciun câine de vânătoare grecesc nu a fost împovărat cu denumiri precum Thrasybulus sau Thucydides! Semnificația numelui era, de asemenea, importantă pentru moralul stăpânului și al câinelui: erau preferate numele care exprimau viteza, curajul, puterea, aspectul și alte calități. Xenofon, spre exemplu, și-a numit câinele preferat Horme (Nerăbdător).
Mayor spune că, de obicei, câinilor li se dădeau nume scurte care evocau idei precum putere, viteză sau frumusețe. Și totuși, cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât mai mult par să rămână la fel.
”Numele populare pentru câini în antichitate, traduse din greacă, includ Lurcher, Whitey, Blackie, Tawny, Blue, Blossom, Keeper, Fencer, Butcher, Spoiler, Hasty, Hurry, Stubborn, Yelp, Tracker, Dash, Happy, Jolly, Trooper, Rockdove, Growler, Fury, Riot, Lance, Pell-Mell, Plucky, Killer, Crafty, Swift și Dagger.”
Atalanta, faimoasa vânătoare din miturile grecești, își numea câinele Aura (Breeze). O pictură de vază grecească antică din 560 î.Hr. o arată pe Atalanta și pe alți eroi și câinii lor ucigând marele mistreț Calydonian. Pe vas sunt înscrise numele a șapte câini (unele încalcă regula de concizie a lui Xenofon): Hormenos (Impulsul), Methepon (Urmăritorul), Egertes (Vigilentul), Korax (Corbul), Marpsas, Labros (Ferocitatea) și Eubolous (Trăgătorul)
Romanii, la randul lor, au preluat de la greci cultura creșterii câinilor. Dintre rasele canine menționate de autorii antici, cele mai cunoscute sunt rapidul Laconian (Spartan) și puternicul Molossian (un strămoș, astăzi dispărut, al mastiffului modern), ambele originare din Grecia și folosite de romani pentru vânătoare (canis venaticus) și pentru supravegherea casei și a animalelor (canis pastoralis). „Niciodată, cu ei de pază”, spune Virgiliu, „nu trebuie să te temi pentru grajdurile tale de un hoț la miezul nopții, de atacul lupilor sau de tâlhari din spatele tău” (Georgice, III.404 și urm.). Spartanul cafeniu și Molossian, spune Horațiu, sunt „prietenii periculoși ai ciobanului” (Epode, VI).