549 Vizualizari

07 Ian, 2014 la 12:53 pm

Vanatoare.”Era teama pe care o simţi noaptea în cimitir, la ceasul când lumea de dincolo îşi deschide porţile”

La sitari - Povestiri de la vanatoare

La sitari – Povestiri de la vanatoare

Vântul  sufla  în cerceve simfonia aspră a sfârşitului de toamnă. Sticla geamlâcurilor mici şi afumate tremura spasmodic în ritmuri grăbite. Crăpăturile bordeiului vechi din lemn, acoperit cu o căciulă de lut, căpătau valenţe instumentale sub şuierul bezmetic. Din canaturile răscoapte ale uşii şubrede, în care vremurile săpaseră incizii adânci, se înălţau suntele dairelelor turceşti. Grinzile pereţilor căscau crevase felurite prin care crivăţul ataca apogeul unei uverturi a chimvalelor.  Tabla hornului strâmb, cioplită ca o sită de dalta nevăzută  a zăpezilor, fluiera la intensitatea unui taraf păgân. Zgribulit şi posomorât, bordeiul era una cu pădurea din jur. Ea, Pădurea Surdă, de pe Valea Bac-Cuiuş a podişului dobrogean Oltina,  nici nu apucase să se întristeze de tot: crivăţul o luase pe negândite iar acum se căznea a să-şi ţină aproape poala frunzişului răzleţ.

sitar

sitar

Mâhnirile toamnei

În locul ăla uitat de lume, la sfârşitul acelei toamne umede se uneau, de fapt, trei mâhniri: a bojdeucii, a pădurii şi a turcului fără de vârstă, Ibraim, făuritorul şi stăpânul  construcţiei sărăcăcioase din lemn, în care sălăşuia. Cu toţii tânjeau după zilele de aur ale verii trecute. Necredinciosul era posac şi din fire, dar numai pe dinafară. Închistarea lui era o pavăză în spatele căreia se ascundea un visător sadea. Era ceea ce se numeşte un om al sălbăticiei. Cunoştea în amănunt tainiţele codrului şi glasul lighioanelor, mersul vremii şi căile cerului. Desluşea fără greş ciupercile bune de cele rele şi avea darul de a pricepe puterile tămăduitoare ale ierburilor. În obrazul său smead, fără fir de păr, timpul încremenise. Doar tâmplele albite pe alocuri îi arătau cumva vârsta înaintată. Cum sta în genunchi suflând ritmic în jarul cărbunilor părea un vraci deasupra fierturii magice. Curînd, flăcările jucau în praful cenuşei de unde se prelingeau în vreascurile uscate. În lumina tremurătoare a vetrei aprinse, bordeiul minuscul, cu pereţi din trunchiuri necizelate, îşi dezvăluia interiorul auster. O măsuţă cu trei picioare, din lemn de plop, o pereche de scaune mărunte şi un pat clădit din trunchiuri subţiri de salcîm peste care zăcea un ţol. Pe peretele dinspre apus străjuia cuptorul de pământ cu plită care, indiferent de anotimp, înghiţea vreascuri şi buturugi întregi cu gura-i neagră, fără fund. Lângă el, sprijinea peretele o lădoaie ce adăpostea două linguri de lemn, două strachini, o oală şi două căni. Lângă bordei, Ibraim ocolise un firicel de apă cu bolovani de clacar roşiatic, clădind o adâncitură peste care potrivise capacul unei lespezi. În mijlocul parapetului lăsase o deschizătură în care se căsca ţevuşca unei tulpini tinere de tei. Pe acolo ţâşnea faţa nouă a firicelelui de apă, transformat în izvor. Numai Allah ştie cum adusese musulmanul bolovanii şi lespedea până acolo.

De câteva zile, turcului i se zbătea un ochi, semn că se va petrece oarece. De atunci tot adulmeca împrejurimile în căutarea unui indiciu. Poate că se vestea vremea aspră sau poate lupii începeau a târcoli prin apropiere, gândea el.

Entuziasmul unui novice

Omul înainta anevoie împotriva vîntului, sub coasta pădurii. Îşi tinea capul ferit şi mâna ghem pe laturile pelerinei. În spate purta un rucsac militar şi o puşcă cu cocoaşe. La răstimpuri, ridica privirea pipăind împrejurimile şi cerul. Nemulţumit relua urcuşul în lumina puţină a după-amiezii. Se vedea limpede că nu era de prin partea locului. Cărăruia pe care trudea se afunda în negura pădurii şi nicicum înspre cătunul Floriile, spre care ar fi trebuit să meargă un stăin al locului, la ceasul acela. Pe la jumătatea urcuşului, descumpanit, omul s-a tras la adăpostul unui gorun. Din rucsac a scos o hartă, ce nu voia defel să se îndrepte în bătaia vântului. Cu genunchii pe laturile hârtiei a reuşit, într-un târziu să o strunească. Cercetarea amănunţită nu îl lămurise. Înţelegea doar că se rătăcise şi nu vedea vreo scăpare. Îşi va petrece noaptea în pădure. Concluzia asta îi paraliza voinţa şi puterea gândului.  Dintr-o sticluţă de metal a tras o înghiţitură prelungă. Arsura rachiului întors de două ori îi liniştea oareşicum bătăile inimii şi noianul gândurilor.

Pe om îl chema Alexandru Ioachim. Intrase în tagma vânătorilor cu un sezon în urmă, entuziast, cu imaginaţia înflăcărată de povestirile bătrânilor despre mistreţi grozavi, lupi cu colţi de cremene şi urşi înspăimântători.. Primele ieşiri în teren, la păsăret, nu-i fuseseră prielnice. Mai avea de lucrat la fineţurile tirului şi epolaj. Unul dintre “sfetnici” îi şoptise în secret că ar putea scurta drumul anevoios al învăţăturii personale dacă doboară psărea numită sitar. Acela care doboară sitarul se cheamă că a dat măsura destoiniciei şi este vânător în toată puterea cuvântului, îi mai destăinuise sfetnicul. Aha, deci asta e calea, îşi freca mâinile fericit tânărul. “Ajutat” discret de sfetnic obţinuse hârtia pentru vânătoare de sitari într-un loc şi o perioadă greşite. În acest fel ajunsese omul în coasta Pădurii Surda din Podişul dobrogean al Oltinei.

Cu inima mai uşoară, Alexandru Ioachim pornise mai departe pe cărăruia îngustă cu gând să treacă,  prin pădure, muchia dealului spre drumul mare al camioanelor. Numai ca socotise greşit, drumul acela se afunda în sihăstria codrului. Când stelele începură ai lumina calea, umbra disperării i-a cuprins fruntea. Înţelegea acum de ce pădurii i se spunea Surda: vântul se oprise, firea era încremenită de parcă timpul însuşi stătuse în loc. Nici măcar un foşnet nu zgâria tăcerea adâncă de catedrală părăsită. O teamă nedefinită îi paraliza piciorele. Era teama pe care o simţi noaptea în ţintirim, la ceasul când lumea de dincolo îşi deschide porţile. Dacă ar mai fi fost mic, ar fi plâns.

 

Tiutiuluc-Ceair



Licărirea anemică printre crengile desfrunzite i se părea ireală. Ca dintr-un vis se trezise în faţa bordeiului, fără să înţeleagă cum răzbătuse până acolo. Faţa smeadă a turcului îşi făcuse loc pe lângă uşa firavă.

–         De aia mi s-a zbătut ochiul, vestea oaspeţi. Da pofteşte înăuntru boierule şi n-ai teamă, l-a îmbiat Ibraim pe tânărul vânător.

–         Mulţumesc om bun. Oi sta niţel şi apoi mă duc spre drumul mare.

–         Păi drumul mare îi tocma’n partea ailaltă, lămureşte Ibraim.

Omul intră în bordeiul stâmt, lasă de-o parte boclucurile şi se aşează pe scăunel în faţa cuptorului. Cei doi, creştin şi musulman, se aflau faţă-n faţă schimbând vorbele obişnuite în astfel de împrejurări. Apoi Alexandru îi povesteşte turcului despre fierul din spate care-l poată pe coclauri şi dorinţa lui adâncă de a deveni vânător adevărat. Ibraim râdea cu toţi dinţii de naivitatea învăţăcelului, bătându-şi  palmele mari de genunchi.

–         Ăsta e un renghi straşnic. Mare pişicher trebuie să fie ăl de l-a pus la cale, zicea necredinciosul printre sughiţuri de râs. Să nu ai teamă, la ziuă te călăuzesc în lungul unei văi adânci, de-i zice Tiutiuluc-Ceair, şi care ţine umezeală tot anu. Acolo, daca ai noroc, poţi dibui nişte sitari.

 

Zorile i-au găsit pe cei doi tot în faţa cuptorului în care pierea jarul ultimilor tăciuni. Când s-a luminat cum se cuvine, vânător şi călăuză au pornit-o spre Ceair. Pe vale plutea aburul ceţii într-o linişte deplină. “Pieptănau” ierburile răpuse de brumă şi tufişurile înspinate. Cizmele se afundau în pământul reavăn. Cleaf, cleaf, pas după pas, răpuneau distanţa spre o ţintă imaginară. Zborul sitarului a rupt marginile ceţii iar detunătura armei a stârnit ecoul văilor vecine. Învăţăcelul a rupt-o la fugă spre locul unde pasărea căzuse. Şapca îi sărise într-un smoc de rogoz iar puşca, ţinută într-o mână, flutura deasupra capului. Când a ţinut sitarul în palme l-a izbit întunecimea ochilor deschişi. Erau ca două guri de fântână în fundul cărora se deschideau alte fântâni şi alte fântâni…

“Sfătuitorul” a râs strepezit când vânătorul adevărat a scos pasărea măiastră din tolbă. A vrut să îngaime o altă glumă dar întunericul ochilor de sitar l-au amuţit. În sezonul următor Alexandru Ioachim a străbătut cale lungă până la Pădurea Surdă cu un scop précis: să-i mulţumească turcului. A găsit poiana cu uşurinţă, dar nici urmă de bordei. Acum iarba grasă copleşise locul. Era ca şi când nu ar fi fost. Într-o margine un fir de apă îşi făcea loc cu greu printre frunzele de brustur. Mai sus, rugii de mure ascundeau bolovanii de calcar. Vânătorul cel tânăr a tras iarba de pe acoperământul de piatră. Pe faţa lespezii era scris: IBRAIM NUREDIN.

Autor: Mihai Toader

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter-ul AnimalZoo

Tags:

Comenteaza articolul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

 

CITESTE SI