775 Vizualizari

25 Aug, 2017 la 12:56 pm

”Unsprezece ani perfecţi în care DOI NEMURITORI au conviețuit perfect”! Povestea lor te va IMPRESIONA până la lacrimi

”Unsprezece ani perfecţi în care doi nemuritori au conviețuit perfect”! Povestea lor te va impresiona până la lacrimi.

Codin Maticiuc, „Craiul de Dorobanți”, a scris pe blogul lui poveste reală și tristă despre animalul lui de companie preferat. Unsprezece ani perfecţi în care Fibu și Codin, ”doi nemuritori”, au conviețuit perfect.

”Ne-am cunoscut acum 12 ani. Eu eram tânăr pe atunci, mă credeam nemuritor. La fel se credea şi el, deși era doar un pisoi maidanez de o lună. Şi pentru că îi era frig, s-a strecurat la motorul mașinii unui muncitor în construcții.

Aşa a ajuns la blocul ce-l ridicam chiar vis-a-vis de casa mea şi l-am adoptat cu toții. Beneficiarii, arhitecţii şi muncitorii. A crescut pe șantier până am fost gata. N-avea nume. Dar știam toţi de el. \”Unde e?\” întrebam prima persoană pe care o întâlneam pe șantier. \”Ăla micu? Cred că doarme sus la trei, pe terasă.\” L-au şi zidit o dată băieții cumva pe nişte coloane de circulație a aerului de a trebuit să spargem un perete când l-am auzit că plângea.

Blocul s-a terminat şi când el împlinea un an şi eu 24 s-a mutat la mine. Nu în casă, căci nu suportam pisicile prea tare deși el îmi era simpatic. Locuia la mine la paznic şi-l băgam la mine în casă cam o oră pe zi să ne jucăm. De mâncat avea mâncare la paznic mereu aşa că nu mai vâna. L-am numit Fibu şi n-am să vă spun de ce. Orice prindea îmi aducea doar să văd eu că ar putea trăi şi fără mine. Şi ce dacă? Şi eu puteam fără el! Dormea şi mânca cât era ziua de lungă, iar noaptea ieșea la agățat. Şi ce dacă? Şi eu la fel. Eram amandoi nemuritori.

Mama mă-ntreba mereu de ce nu-l bag în casă de tot. Îi răspundeam că nu văd rostul, căci mie nu-mi prea plac pisicile şi oricum Fibu are cea mai bună variantă: mâncare şi căldură când vrea, libertate când vrea. Şi aşa a fost până în ziua când n-a mai venit. După câteva zile m-am îngrijorat, de ce să refuze el traiul perfect pe care și-l asigurase la mine. După câteva saptămâni a venit şi explicația. L-am văzut venind de departe. L-am recunoscut mai puţin după culoarea şi dungile ordinare şi mai mult după vorbă. Vorbea extrem de mult. Mereu. Şi acum mă striga să-l aştept căci avansa greu, pierduse cumva un picior. Nu ştiu ce i se întâmplase, dar venise deja operat cu firele de la operație încă în carne. Proabil abia se pusese pe picioare (şi alea mai puţine acum) şi venise spre casă.

Ăla a fost momentul când l-am băgat în casă de tot. Era cât de cât ok cu trei picioare dar pierduse mult din viteză, dexteritatea cățărării şi foarte mult din săritura, căci un picior din spate îi lipsea.



Au urmat unsprezece ani perfecţi în care doi nemuritori au conviețuit perfect. Totul se schimbă mai puţin noi. Fiecare dintre noi era constanta celuilalt. Știam că orice ar fi când vin acasă el e acolo. Fibu era ca un câine. Tot timpul lângă mine, cu mine, pe mine. Mă urma peste tot. Când urcam în mansardă să fac sală se așeza în pauze la fiecare aparat în parte de la care eu ieșeam. Trebuia să-l îndepărtez mereu pentru a putea face următorul set şi tot aşa. Ne suportam bine unul pe celălalt. Ne certam rar şi nu puteam sta mult timp supărați.

De câte ori veneam acasă şi aveam timp să dorm la prânz sau după-amiază o făceam în sufragerie întins pe canapea cu el pe pieptul meu sau lânga mine, cu spatele lipit de șoldul meu. Pe lângă faptul că vorbea mult, Fibu torcea la cea mai mică atenție acordată. Nu trebuia neapărat să-l mânâgai sau să ţin mâna pe el. Şi dacă îi vorbeam îl apuca torsul. M-a văzut în momente bune şi în altele mai rele, iar eu am strâns după el când îi era rău, dar asta n-a contat niciodată pentru doi nemuritori.

Vara asta am aflat că are cancer şi tot vara asta s-a stins, la sfârşit de August. L-am dus la doctorul care l-a diagnosticat pentru că mi se părea ciudat că-și schimbase locurile favorite de stat şi dormit. Alegea locuri reci, căci cancerul îl avea în burtică.

A fost o vară grea şi urâtă în care n-am plecat nicăieri mai mult de o zi-două ca să stau cu el. Stăteam pe jos în locurile în care se simțea el mai bine, îl mângâiam şi îi udam blănița cu lacrimile mele. Se stingea sub ochii mei ca o lumânare cu prea puţină ceară rămasă să susțină fitilul aprins al vieții. Era piele şi os spre sfârşit. Când îl mângâiam mi se strângea sufletul căci îi mângâiam blana întinsă acum doar între oase. Dar o făceam căci băiatul meu a tors până în ultima zi.

A murit într-o noapte. Singura în care a plâns de altfel și-n care deși foarte amețit şi nesigur pe cele trei picioare ale lui se chinuia să plece de lângă mine.

L-am înmormântat în curte ca să nu fie departe de mine şi de casa noastră. Nu era nemuritor şi a murit ca să nu mă mai cred nici eu.”

ANIMAL ZOO VĂ RECOMANDĂ:

DODO, câinele care a UCIS copilul de 4 ani din Maramureș, are un ”AVOCAT”

DODO, câinele care a UCIS copilul de 4 ani din Maramureș, are un ”AVOCAT”
24 Aug, 2017 la 12:33 pmModifica

EXORBITANT! Cât COSTĂ să colecteze ANIMALELE MOARTE de pe străzi

EXORBITANT! Cât COSTĂ să colecteze ANIMALELE MOARTE de pe străzi
24 Aug, 2017 la 10:46 amModifica

ȘOCANT! Un angajat din cadrul Primăriei şi-a târât câinele mort pe străzile din oraş

ȘOCANT! Un angajat din cadrul Primăriei şi-a târât câinele mort pe străzile din oraş
24 Aug, 2017 la 10:03 amModifica

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter-ul AnimalZoo

Comenteaza articolul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*