2191 Vizualizari

12 Noi, 2013 la 3:25 pm

În seara aceea s-au petrecut lucruri ciudate. Deşi era mijlocul lui octombrie, ca din senin, pe cer au apărut…

 

 

Inorogul

Prietenului meu, Gheorghe Popescu

 

Toamna începuse aspru. Deasupra câmpurilor pustii, vântul subţire de miază noapte despletea ploi confuze. Pe un cer de cremene norii alergau despiedicaţi. În lumina puţină a zilelor, împrejurimile pierdeau substanţa rămânând doar umbre. Vremea cenuşie cuprindea firea într-o îmbrăţişare letargică. Apoi jgheaburile cerului şi izvoarele adâncului celui mare s-au deschis deopotrivă. Apele au sărit din mătci mistuind pământul ca pe nimica. Tot ce a fost suflare vie ori fir de iarbă au trecut prin năpasta puhoaielor. Unele au scapat, altele au pierit. La urmă, şuvoaiele s-au domolit revenind încet, încet, la cursurile fireşti. Fumuriul tăriilor se mai limpezise dar vremea rămânea nehotărâtă.

Prin păienjenişul crângului

Într-una din zilele mai desluşite ale acelui timp rânduisem cu prietenul meu, George Adomniţei, o pândă la căprior pe firul Ialomiţei. Râul coboara în repezişuri şi praguri din Carpaţii de miazăzi, însă la şes curgea în meandre adânci. Malurile erau când drepte şi înalte când line şi nisipoase cu smârcuri şi ierburi mărunte. Unde tăria apei a găsit loc prielnic şi-a înfipt adânc fierăstraiele mistuind pas cu pas pământul. În urmă au răsărit crânguri dese ca peria ori pâlcuri de pădure. Pe mâna stângă, în dreptul unui cătun de-i zice Răchita, malul în povârnişuri se ridica la vreo douăzeci de metri deasupra undei line. În jos de tot, la buza apei, râpa adăpostea  tufe de sălcioară. Pe coaste se aciuaseră pâlcuri de gheorghinari amestecati cu meri sălbatici şi măceşi. Restul abruptului era cotropit de stejari şi ulmi de câmp printre care, te mirai cum, îşi făcea loc câte un prun răzleţ. Privită din creasta râpei, adâncimea părea un păienjeniş antediluvian în care nu gândeai să vieţuiască ceva, afară de paseri mărunte ori şerpi. Impresia era una falsă: din muchia povârnişurilor, vegheau încremenite trupurile scheletice a două observatoare. Puncte de unde ochiul ager al omului ţinea socoteala sălbăticiunilor locului. De acolo ne-am pornit şi noi întâia seară de pândă.

 

Tăpşanul vrăjit

Feriţi de parapeţii podinei din scânduri de ulm, înaltă de vreo patru metri şi acoperită cu resturile unei plăci ondulate, aşteptam ivirea căpriorului. George Adomniţei avea în gijă latura dinspre râpă iar eu lungul malului. Înspre apus privirea cuprindea fundul zării, unde linia munţilor se revela ca un miraj. În stânga, malul se prăbuşea brusc şi apărea peste vreo cinzeci de paşi cu un tăpşan înverzit aproape tot timpul anului. Paznicul Ion Marin anume menise locul, despre care el zicea că e vrăjit.

-Doişpe focuri au tras anul trecut aicea şi nimic. Rateu pă toată linia! Din doişpe vânători nici unul nu a reuşit să-l ia. Are un singur corn şi e hoţ tare! Nimeni nu poate să-l doboare. Alunecă glonţul pe el ca pe apă şi alta nu!, şoptise el întins pe podina observatorului, povestea căpriorului cu un singur corn, stăpân al acelor întinderi.

– Bun, şi pe noi de ce ne-ai adus dacă locul e cu ghinion? Cu atâtea focuri trase în zonă précis că trei generaţii de ţapi nu mai pun copita p-aci, îl chestionase George cu ciudă.

– Să-i vedeţi, să vedeţi că avem! răspundea moale paznicul.

– Dar noi vrem să vânăm nu să pozăm, se înfuriase prietenul meu.

– O să aveţi şi izbândă, da’  alde matale sunteţi altă plămadă de vânători. V-am văzut. Aveţi uitătura blajină, vă puteţi bucura şi cu sufletu’  nu numai cu puşca. Cel ce vede dincolo de focul armei se cheamă că a trecut zăgazul încrâncenărilor omeneşti.

Vorbele omului nu le-am priceput atunci. Furia şi neputinţa întunecau judecata dreaptă: Iote, domne, îmi ziceam, invit omul la vânătoare şi când colo dau de un paznic smintit,  care îşi ascunde nepriceperea în dosul vorbelor în doi peri. Apoi, tot şoptit, Ion Marin a început să povestească.

-Vedeţi alde matale tăpşanul din stânga? Ăla care se termină cu un ţugui ca o căciulă? Acolo este locul ţapilor. În douăzeci de ani de servici numai acolo i-am văzut. Iarba creşte alt fel pe partea aia, e verde până hăt, târziu în toamnă, ba e verde şi sub zăpadă. Biata, maica-mea, Dumnezeu s-o odihnească, când era tânără venea acolo cu babele ştiutoare şi aduna ierburi şi buruieni bune de leac sau de descântat. Păi de unde să aibă atunci ‘buline’ şi ‘nasturi’: te durea dinţii, beai fiertură de măselariţă; aveai gâlci, fierbeai în lapte rădăcină de tătăneasă şi o puneai la gât; voia fata mare să se mărite îşi făcea cu mătrăguna…



-Adică cum cu mătrăguna?

-Păi uite cum: era în sat la noi una, Leana lu” Găjboacă, care nu avea noroc la măritiş. Alde mă-sa a dus-o la babe. Au scos hainele de pe ea, au despletit-o şi în miez de noapte au pus-o în mijlocul câmpului. În timp ce fata se învârtea cu ochii la stele baba îi descânta cu rădăcina de mătrăgună: “Mătrăgună, mătrăgună/Mărită-mă în astă lună/De nu’n asta’n ailaltă/Să nu fiu nemăritată…E, şi în juma de an a luat-o feciorul gestionarului de la MAT.

-Uite c-a apărut, şoptise omul înfrigurat. Printre scândurile parapeţilor vedeam cu toţii silueta de pe tăpşan. George cumpănise arma în umăr vizând prin lunetă. Binoclul îmi temura în mâini. Din vale se pornise o sfoară de vânt rece ca gheaţa. E capră, zice deodată Ion Marin. Aşa era, sticla binoclului îmi lămurise imaginea unei femele. Adulmeca aerul şi pipăia cu auzul marginea amurgului.

– Iese şi el. Acu iese, ne îmbărbăta paznicul scormonind cu privirea tufele din jur. Capra se liniştise, păştea când ici când colo. Ca din pământ lângă ea apăruseră şi doi iezi.

– E aici undeva dar nu iese, a tălmăcit  omul locului semnele serii. Nu ştiu de ce nu vrea să se arate, poate ne-a simţit!

Cand întunericul a luminat cerul nopţii am socotit pânda încheiată. Nu avusesem noroc în seara aceea. Poate în următoarea…

Semnele cerului

Peste câteva zile fierul puştilor ne purtase în lunca Dâmboviţei la o partidă de fazani. Seara urma să ţinem iarăşi cărarea căpriorului de pe tăpşanul fermecat. Desfăşuraţi în linie pieptănam marginile văii împestriţate cu stufuri şi mărăcinişuri. Câinii cercetau ierburile şi luau în nări miasmele locului. Am umblat până în zare şi înapoi dar sburătoare din cele căutate de noi nu am aflat. Ne-am încercat norocul printr-o perdea de salcâmi tineri şi prin viile unui piept de deal. Zadarnic: parcă intraseră în vizuinile vulpilor, nenumărate şi umblate toate. Într-o pârloagă deasă ca peria, înţelenită cu rugi de mure, câinii au dat semn de urmă proaspătă. Nemişcaţi urmăream dibăcia patrupedelor. Deodată au rămas ca de piatră. În faţa lor, o mogâldeaţă cu piept negru, gălbuie în rest, urechi mici şi ochii ca boaba de piper, scâncea agresiv. Era căţelul pămîntului. Într-un avînt eroic a dat să apuce laba cainelui. Un colţ a fost de-ajuns să-i frângă cerbicia. Speriat s-a pierdut printre păişuri. Cu tolbele fluturând anemic am spus rămas bun luncii Dîmboviţei cucerită atunci de vulpi şi alte prădătoare. Puneam mari speranţe în pânda de seară. George pregătise o fluierice de ademenire. Imita piscuitul iedului şi nădăjduia el să scoată la vedere căpriorul cu un corn. După vreun ceas de mers cu maşina spre observatoarele scheletice amicul meu s-a îngălbenit brusc: îşi pierduse bănuţii şi zapisurile sale şi ale firmei. Unde le-ar fi putut scăpa din buzunar? Pe câmp, la vânătoarea de fazani! Întâmplarea aceea ne-a desluşit încă o dată că cerul pune oprelişte la vânarea căpriorului de pe valea Ialomiţei. Înfruntând amurgul, pornisem o luptă nebună, contra cronometru, pe drumul de întoarcere către lunca Dîmboviţei să găsim acul în carul cu fân.  Nici astăzi nu ştiu cum am reuşit ca în imensitatea aceea de ierburi şi pustiu să dăm de  lucrurile scăpate din buzunarul hainei. Pierdusem pânda dar redobândisem paralele şi documentele!

 

O arcă spre răsărit

Dar omul, aceasta fiinţă minunată, nu se mulţumeşte cu starea de echilibru. Vrea mai mult! Împreună cu prietenul meu am hotărât o ultimă pândă. În seara aceea s-au petrecut lucruri ciudate. Deşi era mijlocul lui octombrie, ca din senin, pe cer au apărut prigoriile cu obraz albastru în goană după gâze. Pe marginea tăpşanului doi pruni sălbatici îşi desfăcuseră bobocii iar liliecii săgetau ameţitor amurgul. Apoi din vale s-a ridicat o negură ca un cap de viperă, învăluită într-o pânză de apă. Din toate părţile năvăleau în observator valuri de pudră fină ce se lipea deopotrivă de lemn, om şi fier. Într-un târziu a apărut şi el. Avea un corn puternic cu vârful argintat. S-a uitat spre noi nemişcat. George l-a luat în cătare. Bătăile inimii îi sugruma suflul. A apăsat pârghia trăgaciului şi…nimic. Cartuşul nu luase foc! A dat să reâncarce dar arma s-a blocat! L-am zărit cum se depărtează printre prunii sălbatici, înfloriţi nefiresc în octombrie.  Neputincioşi am ridicat ochii spre cerul de cremene. Umbra unui nor alb ca un inorog trăgea după sine o arcă spre răsărit.

Mihai Toader

 

 

 

 

 

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter-ul AnimalZoo

Tags:

Un singur comentariu

  1. Luminita spune:

    Povesti si intamplari parca ireale. Frumoase si pline de talc ascuns. Frumos !

Comenteaza articolul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

 

CITESTE SI