632 Vizualizari

09 Sep, 2015 la 11:08 am

Nevertebrate care ne imbraca in matase

Bombyx mori  sau fluturele de matase, ale carui larve sau omizi sunt cunoscute drept „viermi de matase” – este specia crescuta, azi, cel mai mult pentru obtinerea matasii.

Bombyx_mori

Bombyx mori

Inceputa in China in urma cu vreo trei milenii, cresterea acestor insecte si producerea matasii au fost lunga vreme monopoluri ale imparatiei chineze. Si este cunoscuta, de altfel, legenda ce istoriseste felul in care matasea a ajuns in Europa: in secolul al VI-ea, in vremea imparatului bizantin Iustinian, niste calugari nestorieni, calatori in China, s-au intors aducand ascunse in toiegele lor, scobite pe dinauntru, oua de viemi de matase.

Timp de cateva sute de ani, potrivit descopera.ro, Europa a produs matase, prin crescatoriile infiintate in regiunile mai calde, precum sudul Frantei, Italia, chiar si Romania.

La ora actuala, insa, China si-a luat revansa, restabilindu-si suprematia in domeniu, cu ajutorul preturilor scazute, care au dus la declinul industriei producatoare de matase in tarile Europei.

Bombyx mori este o specie sensibila; este vulnerabila la boli, larvele mananca doar frunze de dud alb si, in general, sunt pretentioase fata de conditiile de crestere. Procesul de recoltare, dar si cel de prelucrare a matasii – sunt laborioase: gogosile de matase (coconii tesuti de viermii de matase pentru a se adaposti in ei in timpul trecerii de la stadiul de larva la cel de pupa si apoi adult – toate acestea fiind etape ale metamorfozei insectei) se fierb, pentru a omori pupa din interior, apoi firul de matase se desfasoara si se deapana pe bobine, apoi se tese…

E o tehnologie care, fara a fi neaparat foarte dificila (oamenii au realizat-o artizanal timp de mii de ani) este totusi consumatoare de timp. De aici, pretul ridicat al acestor tesaturi.

Dar Bombyx mori nu e singura specie de fluture producatoare de matase. In India, mai ales, se utilizeaza si alti fluturi, unii crescuti intr-un sistem semi-salbatic, larvele lor fiind lasate sa se hraneasca in copaci sau tufisuri (diverse specii, dupa biologia fiecarui fluture) si sa-si teasa coconii tot acolo. Acestia se aduna, apoi, si sunt prelucrati. Matasurile obtinute astfel sunt mai rustice, cu un aspect mai brut, dar nu lipsit de interes pentru cei care apreciaza farmecul natural al lucrurilor.

Alteori, fluturii sunt tinuti in crescatorii si hraniti cu frunze culese, dupa metoda conscrata de secole.

De la specia Samia cynthia, care se hraneste predominant cu ricin, se obtine o matase numita eri, iar de la fluturele Antheraea assamensis, matasea muga.

Samia cynthia ricini

Samia cynthia ricini

Antheraea assamensis

Antheraea assamensis

„Matasea de mare” din Sardinia

Pinna nobilis este o scoica de dimensiuni impresionante, cele doua valve ale ei putand ajunge la 30-40 cm lungime. Rara astazi (din pricina supracolectarii si a disparitiei „campiilor” submarine de iarba de mare care constituiau habitatul ei), scoica era totusi frecventa in Marea Mediterana pana in urma cu vreun secol. Traia la adancimi de cateva zeci de metri, de unde era pescuita cu mare dificultate, cu ajutorul unor clesti foarte lungi.



Pinna nobilis

Pinna nobilis

Acesta scoica produce una dintre cele mai rare fibre, asa-numita „matase de mare”.

Matasea de mare este byssus-ul molustei Pinna nobilis, acea materie fibroasa (produsa de o glanda specializata – glanda byssogena) cu care scoica se fixeaza de substratul sau. La Pinna nobilis, byssus-ul este alcatuit din filamente matasoase care, decolorate cu ajutorul sucului de lamaie, capata o nuanta aurie stralucitoare, avand cu adevarat infatisarea unui caier cu fire de aur. Prelucrarea acestor fire, care puteau fi toarse si apoi tesute, impletite sau folosite la broderii, reprezenta o traditie in multe sate de pe coastele Marii Mediterane. Cand insa scoica a devenit din ce in ce mai rara, in majoritatea acestor sate mestesugul s-a pierdut.

matase de mare

matase de mare

Pana la inceputul secolului XX, in cateva asezari de pe tarmurile Italiei, femeile inca mai torceau si teseau firele aurii, facand manusi si esarfe nespus de fine, de usoare si calduroase, ce pareau lucrate din aur curat. Astazi, numai o singura tesatoare din insula Sardinia, mai practica aceasta veche indeletnicire, vestigiu al unor vremuri disparute. Cu ajutorul ei, a fost infiintat si un mic muzeu, care sa pastreze patrimoniul material rezultat din pasiunea ei de-o viata.

„Matasea de mare” a fost dintotdeauna un material scump, din cauza dificultatilor pe care le presupunea colectarea scoicilor si din cauza cantitatii mici de byssus extrase din ele. Era o tesatura de lux, extrem de costisitoare. De aici provine si o interpretare interesanta a legendei „lanii de Aur”, cea pe care argonautii condusi de Iason ar fi plecat sa o caute in Colhida. De-a lungul timpului, istoricii s-au tot intrebat ce-ar fi putut fi acea „lana de aur” pentru care argonautii au intreprins o calatorie atat de lunga si de primejdioasa si au indurat atatea grele incercari. Asadar, sa fi fost „lana de aur” o gramada de byssus auriu de Pinna nobilis? Pare o explicatie plauzibila; totusi, exista destui oameni de stiinta care o resping.

„Matasea de paianjen” – un material de exceptie!

Si paianjenii sunt, oricat ar parea de ciudat, animale pe care industria textila, dar si cea militara, stau cu ochii de multa vreme. Motivul? Calitatile extraordinare ale „matasii de paianjen”: extrem de elastica, rezistenta la intindere, cu o capacitate enorma de a absorbi socurile, mai performanta, pentru anumite utilizari, decat otelul si kevlarul.

Unele dintre proiectele de cercetare in domeniu au fost finantate chiar de armata, deoarece „matasea de paianjen” ar putea fi un material de exceptie pentru fabricarea vestelor antiglont si a altor echipamente de protectie – cu conditia sa poata fi obtinuta in cantitati mari.

Dar, spre deosebire de pasnicii viermi de matase, care-si vad de frunzele lor si se simt foarte bine la gramada, paianjenii sunt canibali si, crescuti laolalta, se mananca intre ei. Toate incercarile de a infiinta niste ferme de paianjeni care sa produca din plin matasea cu pricina au dat gres. Cercetatorii au recurs, de aceea, la tot felul de manipulari genetice, pentru a implanta la alte vietuitoare genele ce coordoneaza secretia matasii de paianjen, in speranta de a obtine ravnitul material in cantitati mari.

In ceea ce priveste compozitia chimica, s-a reusit deja obtinerea ei prin sinteza in laborator – s-a obtinut, adica, substanta cu aceeasi compozitie chimica, iar compusul respectiv poate fi prelucrat ca fire de diferite grosimi, prin metodele utilizate in industria firelor sintetice. Dar secretul uimitoarelor proprietati ale firului de paianjen sta si in structura lui spatiala, tridimensionala, iar aici oamenii de stiinta mai au de lucru pana sa egaleze performantele naturii.

Dar, ca o curiozitate, in 2012 a fost confectionat si prezentat un produs unicat din matase de paianjen – o capa magnifica, tesuta si brodata cu o maiestrie fantastica, din matasea galben-aurie a unei specii de paianjen din Madagascar. Nu mai putini de 1,2 milioane de paianjeni au fost necesari pentru aceasta, si, desi extrem de fragil, temandu-se apa la fel de mult ca si de murdarie si facut doar pentru a fi pastrat intr-un muzeu, nu si purtat, minunatul vesmant de culoarea soarelui este o dovada a posibilitatilor imense, inca neexplorate, ale lumii animale in relatie cu una dintre cele mai vechi industrii ale omenirii, cea textila, care de zece milenii evolueaza in cele mai suprinzatoare directii.

capa din matase de paianjen

capa din matase de paianjen

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter-ul AnimalZoo

Comenteaza articolul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

 

CITESTE SI