1184 Vizualizari

17 Dec, 2013 la 12:40 pm

La vanatoare. „Sub palele de otavă zăcea o căprioară şi o armă veche, militară”

Povestiri vanatoresti

Omul lui Dumnezeu

 

Ică Onisei încremenise cu lumânarea de ceară albă în mâna stângă. Prin vitralii, soarele de septembrie lumina subtil naosul deasupra căruia vegheau cei doisprezece apostoli, înconjuraţi de serafimi şi heruvimi. Mirosul dulceag al răposatului se înălţa, laolaltă cu negreala fumului de parafină şi izul florilor din găleata de tablă, drept în mijlocul turlei bisericii de sub munte. Picurii de ceară se prelingeau din sfeşnic în cadenţa lacrimilor mute ale lui Ică. Pe năsălie se odihnea străbunică-său, Petre Zamfir, fost paznic de vânătoare o viaţă întreagă. Vârtos, ager la minte, cu mare dragoste de codru, îi slujise strănepotului de pildă pentru ce înseamnă „să fii om pe lumea asta”. Îl purtase pe Ică de mititel prin satul răzleţit pe Valea Cindrelului, mai apoi îl învăţase să desluşească semnele vremii, cântecul păsărilor, glasul fiarelor şi rânduiala pădurii. Acum, zăcea stins în raclă. Nu-şi mai încorda auzul la detunătura înfundată a braconierului. Nu mai scruta depărtările rezemat în flintă. Singurul reazem prezent era unul pentru suflet: toiagul – lumânarea din ceară limpede, încovrigată, aprinsă şi aşezată pe piept – să-i fie de ajutor la trecerea vămilor văzduhului în drum spre judecata lui Dumnezeu.

 

Un lotru

Încet, încet, Ică  îşi domolea jalea. Punea stavilă bărbătească peste slăbiciunile celor nouăsprezece ani ai săi.  Urmărea absent jocul fumului de tămâie în para flăcărilor pâlpâitoare ca săgetarea prigoriilor. Pas cu pas, gândul său se racorda implacabil la trecut. Vocea egala a preotului Nicodim Anchidin, care slujea fără potcap, se auzea tot mai departe… si mai departe…Cuvintele prohodului ba se lungeau, ba se lăţeau într-o calmă estompare a prezentului. O hipnoză, căreia nu dorea să i se sustragă, îl mâna cu vreo zece ani îndărăt, în satul copilăriei lui. Atunci străbunică-său era ‚văzut’ în sat şi nu mulţi se încumetau sa-i încrunte sprâncenele. Păzea cu străjnicie hotarele pădurii Bătrâna, din culmea Cacovei până la Bălţile Roşii. Rar se întâmpla ca vreun tâlhar de braconier sa-i ciupească vreo căprioară ori un ţăpuştean. Dar şi atunci Moş Petre îl dibăcea repede pe hoţoman pentru că avea iscoade tari, cu sălaşul în munte: erau păcurarii din golul Cindrelului, care-şi purtau mioarele din vale-n pisc şi invers de primăvara până toamna târziu. Într-un an, însă, cam pe la începutul toamnei, moşul găsise în râpa râului Negru leşul unei ciute. Nu era ruptă de lup ori de urs. Îi lipseau pulpele din faţă si din spate. Erau desprinse de trunchi cu cuţitul, se vedea limpede. Încolo hoitul se păstrase aproape întreg. Doar corbii apucaseră să sfârtece măruntaiele. Poznă mare e asta, gândise atunci paznicul. Ce să le spună el mărimilor de la Sibiu, că un lup îmbrăcat în straie omeneşti îi batjocoreşte munca? Asta nu se face! Il va găsi pe lotrul care îndrăznise să-l înfrunte. A căutat moşul vreo două săptămâni semne, dar n-a aflat. Păcurarii, ochii şi urechile lui, nu auziseră trăsnitură de armă şi nu văzuseră urmă de om străin. Pândele de seară şi fapt de ziuă nu l-au lămurit. Era moşul cătrănit rău. Pufnea şi icnea de parcă ar fi fost maşina cu aburi ce trage vagoanele după ea între Poplaca şi Cisnădie. Ba într-un timp s-a certat şi cu baba, care uitase lumina aprinsă în şopron, repezind-o că el nu era „bangă” să întoarcă banii cu lopata.

 

Pe urmele fiarelor

Într-o dimineaţă, pe când cobora firul văii dinspre sat, a desluşit urmă proaspătă de căruţă pe otava înrouată. Parcă văzuse o năpârcă, aşa sărise inima-n el. Cine să fie ăl de luase calea codrului de cu noapte? Străin nu putea fi: ar fi aflat de el numaidecât. Zilier de la pădure nu era, că ăştia stau adunaţi buluc la vreo opt kilometri în două vagoane mobile de dormit şi nici căruţă nu au. Precis e om din sat! Da cine? Cum sta cuprins în monologul de întrebări şi presupuneri o bufnitură îndepărtată, dinspre râul Negru, a răscolit ecourile acelei dimineţi. Detunătura sunase înfundat semn că atinsese un corp moale. Acum, probabil că făptaşul lua leşul în spinare, ori părţi din el, şi se făcea nevăzut în satele din jur. Al meu eşti, a gândit moşul întinzând paşi spornici într-acolo, să-i iasă înainte. După vreun ceas, hurducăitul unei căruţe se apropia pe sub pădure. Printre frunzele de măceş, paznicul nu putea distinge cine mână căluţul păcuriu din care ieşeau aburii trudei îndelungate. S-a sucit moşul, s-a învârtit şi printr-o spărtură de frunziş a văzut vizitiul: genunchii i s-au prefăcut în ceară şi dacă nu s-ar fi  proptit de trunchiul unui gorun s-ar fi prăvălit, era părintele Nicodim Anchidin. În sutana neagră încinsă la brâu, peste care flutura rasa cu mâneci largi, cu capul descoperit şi obrazul roşu-bujor brăzdat de sudoare, părintele făcea oarecum pereche cromatică cu roibul atelajului, la fel de închis la culoare şi transpirat. Omului nu-i era teamă, nu furişa priviri în toate părţile, era zorit doar. Pe la prânz, avea programat un turnir de table cu prietenii de la oraş. Paznicul Petre Zamfir a ieşit din umbra măceşului pe ale cărui frunze, verzi, lobate, contrastau plăcut globii fructelor de un roşu aprins.

–         Sărutăm dreapta părinte, l-a salutat moşul cu pălărioara într-o mână şi cu flinta în cealaltă.

–         Doamne ajută, Petre, a tresărit preotul lăsând hăţurile moi.

–         Aţi fost la pădure părinte? L-a iscodit pădurarul înfigându-şi ochii în cei ai omului cu sutană.

–         Ba la poiană, Petre, să cosesc vreo două pale de otavă că am o vacă bolnavă şi nu poate ieşi la păscut, a lămurit preotul arătând spre fânul din car. O să plouă azi, a încercat popa să abată privirea ageră a paznicului arătând norii din zare.

–         Posibil părinte, a spus absent la discuţie Petre dar cu oţelul căutăturii înfipt în marginea coşului căruţei din care se prelingeau globi roşu-aprins pe firele verzi de iarbă fragedă. Paznicul s-a întunecat mai tare, l-a privit iarăşi în albul ochilor pe preot şi l-a întrebat de-a dreptul:



–         Ce ai în car părinte? Nicodim Anchidin s-a semeţit atunci la înălţimea straielor sale.

–         Petre, te depăşeşti! Cum cutezi să-mi vorbeşti fără de respect?

–         Părinte, dumneata îmi dijmuieşti ciopoarele de sălbăticiuni! L-a înfierat paznicul, cumpănind arma.

–         Fiarele sunt ale lui Dumnezeu şi noi oamenii deopotrivă, tot ai lui suntem, ridicase glasul părintele. Eu sunt Omul lui Dumnezeu, cel care face lucrarea Lui, deci cu toţii sunteţi şi ai mei! Să nu uiţi Petre că la mine veniţi şi cînd vă moare copilul şi cînd vă fată vaca. La cununii, la nunţi, la botezuri şi înmormântări, tot la mine veniţi, Petre, şi eu vă slujesc cum pot. Tu vrei să mă faci pe mine de ocară, mă! Mă…! Şi fără altă vorbă popa a ridicat biciuşca şi fişc-fişc două plesnituri pe obrazul paznicului sub care au răsărit globi de un roşu aprins. Ehei, atunci Petre Zamfir s-a supărat de-a binelea: cu o mână l-a înşfăcat de gât pe popa Anchidim de ziceai ca-i pui de găină, la răsucit prin văzduh iar la urmă la prăvălit de pământ, de-a icnit din rărunchi bietul om. Moş Petre şi-a făcut cruce, cerând iertare Celui de Sus pentru ce va să facă. I-a pus arma în piept, poruncindu-i cu glas grozav să-şi scoată straiele. Omul bisericii a încercat să îngaime ceva dar l-a urmă şi-a lăsat veşmintele de-o parte. Aşa cum a venit pe lume, mânat de la spate de flinta paznicului, popa a îmbrăţişat un gorun iar Petre Zamfir l-a legat fedeleş de copacul acela. Dârdâia de frig şi ruşine, cu barba zbîrlită şi părul vâlvoi. Omul lui Dumnezeu l-a implorat să-i deie pace dar  moşul era de neclintit. I-a cotrobăit prin căruţă. Sub palele de otavă zăcea o căprioară şi o armă veche, militară. Apoi, aşa părinte, de ăştia-mi ieşti, tâlhar de drumul mare, gândea bătrânul. Cu gesturi sigure şi largi, a luat hainele preotului, s-a potrivit în căruţă şi drept în poarta preotesei s-a oprit. Fără o vorbă a predat atelajul, cu tot ce era în el, apoi s-a tot dus. Popa Anchidin a zăcut toată ziua legat de gorun, pişcat de muşte şi tăuni, ca vai de capul lui. Spre seară a reuşit să se dezlege,  moşul nu strânsese sforile cu temei. S-a furişat la adăpostul întunericului, prin margini de drum şi funduri de grădini până acasă la preoteasă. De atunci cei doi bărbaţi nu şi-au mai vorbit!

 

Epilog

 

–         Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, cădelniţa preotul Nicodim Anchidin în jurul răposatului, răspândind vălătuci de tămâie în bisericuţa satului de sub munte. Primeşte, Doamne pe robul tău, în Împărăţia Ta, că a Ta este slava şi Puterea…! Arsura lumânării, ajunsă în dreptul degetelor, l-a deşteptat  pe Ică Onisei din visare. Pe năsălie odihnea străbunică-său care fusese un om. Omul lui Dumnezeu!

Autor: Mihai Toader

 

 

 

 

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter-ul AnimalZoo

Tags:

Comenteaza articolul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

 

CITESTE SI