2419 Vizualizari

09 Dec, 2013 la 1:18 pm

„Era un vaiet şi un urlet ca în fundurile Iadului. Sângele îngheţa în vinele sălbăticiunilor dimprejur”

Povestea lui Pui de vânt

 

O geană firavă de lumină încerca marginea nopţii de mai. Albastrul puzderiei de stele pălea, semn că venise vremea unui alt răsărit. Singură, Luna rămânea martorul tăcut al trecerii graniţei dintre noapte şi zi. Pădurea de fag, cu zimţii frunzelor abia eliberaţi din strânsoarea mugurilor, prindea contur. Timpul parcă se oprise în loc, pironit de farmecul zorilor. În liniştea aceea deplină răsună un vuiet-şuier înfundat. Şi apoi încă unul mai prelung: vuuuuuuiiii, vuuuuuuiii. Larma venea dinlăuntrul Peşterii Seci. Intrarea ei era astupată cu un bolovan uriaş. Dar ce se afla dincolo de el? Făptură ori lucru, care să scoată asemenea huiet?

 

Prizonieri în peşteră

Erau cei trei pui de vânt ferecaţi acolo de muma lor. Mama Vântoaie plecase într-un sfârşit de mărţişor spre miazănoapte, în ţara gheţurilor veşnice, împinsă de chemări neştiute. Până la vremea întoarcerii, în primele zile ale lui decembrie, îşi pusese puii la adăpost în grota aceea, podită cu nisip auriu, peste care prăvălise o stâncă. Aşa înţelegea ea să-şi ocrotească puii.  Îi era teamă că Zefirul, vânt înşelător de primăvară, îi va ademeni dincolo de orizonturi, de unde nimeni nu s-a mai întors. Vântişorii găsiseră de joacă o vreme prin cotloanele calcaroase, gonindu-se cu liliecii amorţiţi de nemişcare. Mai apoi au învăţat să-şi îngroaşe glasurile până la vuiet. În unele seri, ca să alunge urâtul, cei trei fraţi gemeau prelung în crăpăturile peşterii. Era un vaiet şi un urlet ca în fundurile Iadului. Sângele îngheţa în vinele sălbăticiunilor dimprejur. O orgă a groazei parcă se deştepta în măruntaiele pământului. Pentru vântişori ecoul crevaselor era cântec de leagăn. Amintirea Vântoaiei plecate rămânea vie în simţurile lor şi aşa urlând în străfunduri, parcă o auzeau răspunzându-le.

 

Ticlean

Ticlean

Zborul

Când boarea primăverii a scos capetele ghioceilor din covorul zăpezii, pădurea a prins viaţă. Sticleţii gătiţi în frac de nuntă umblau haihui după seminţişuri şi mirese, iar presurile îmbătau văzduhul cu glasuri ascuţite. Freamătul de afară pătrunsese şi în cotlonul vânturilor, asmuţidu-le curiozitatea. Tare îşi doreau să iasă din strânsoarea de piatră dar nu aveau cum. Mai încercaseră într-o vreme să răstoarne stânca din gura intrării dar fără folos. Îşi istoviseră puterile zile în şir în cremenea tare iar la sfârşit s-au lăsat păgubaşi. Pe la capătul lunii mai, un firicel de apă şi-a făcut loc, timid, printre rosturile intrării. Zi de zi apa a dăltuit în peretele tare până când s-a zărit o aţă de lumină. Vânturile, mirate de aşa minune, rămaseseră mute ore în şir la lucrarea şuvoiaşului, care măcina stânca în mojarul timpului. La o vreme intrarea se lărgise şi Frunzărel, vântul cel mic, a putut să zboare pentru prima dată printre crengile fagilor şi prin poienile pădurii. Şuiera în covorul ierbii şi făcea vârtejuri într-o pală de fân uitată de multă vreme pe o costişă, care în luna lui florar se împurpura de cupele bujorilor de munte.

Trezirea la viaţă a codrului îl găsise pe Frunzărel împietrit de mirare în poiana cu brebenei, unde paserile cerului dădeau glas şi rod iubirii. Veşminte atât de frumoase nu văzuse la liliecii din peşteră şi nici melodii atât de blânde ori sprinţare nu-i mai zgândăriseră auzul. Aşa, cam cu fereală, se strecurase în spatele unor paltini răsturnaţi de unde, încet, încet, se insinuase în jocul măcăleandrilor albaştrii. Uit-uit, trac-trac, lansau ei în văzduh ţipete speriate parcă de instrusul ce le cam înfoia aripile delicate. Bărbătuşul siliniu se lăsa purtat de Frunzărel deasupra pădurii, alunecâd apoi ca pe un topogan invizibil până la firul ierbii. Nişte ţicleni curioşi, mascaţi de carnaval cu dungă negră în dreptul ochilor, rămăseseră agăţaţi de-a-ndărătelea pe scoarţa unui mesteacăn pletos. Ar fi vrut şi ei să fie părtaşi la caruselul suratelor înaripate dar văzuseră mai devreme în ierburile ofilite o nucă pricăjită, ajunsă acolo de cine ştie unde. Dacă se prindeau în joc rămâneau fără prânz pentru că Roşcăţica, veveriţa pofticiosă, ochise şi ea „prada”. Alegerea a fost făcută când veveriţa se apropiase periculos de mult de gustosul dejun.

 



Ţiclenii au izbit nuca cu precizie chirurgicală şi i-au golit conţinutul într-o clipită.

Celelalte două vânturi se eliberaseră şi ele, nu multă vreme după prâslea. Toată primăvara şi vara au colindat împreună văile şi munţii dimprejur scotocind unghere neumblate de picior omenesc ori de sălbăticiune. La bulboana din vale, unde pârâul repede se îngusta vijelios, aveau obicei să stea la taifas cu Fântânel, un păstrăv năstruşnic. Apoi spre seara, sub poala pădurii ascultau poveştile şi poveţele unor ciufi sprâncenaţi. Într-o zi, pe când codrul îşi lepădase mantia de vrunze iar înaripatele plăpânde luaseră calea ţărilor calde, vântişorii prinseră zvon aprig de furtună. Din tăriile cerului pornise potopul sfârşitului de toamnă semănând în firea sălbăticiunilor stropi de tristeţe. Apa luneca iute pe trupurile dezgolite ale lăstarilor şi bătrânilor pădurii. Fum negru şi trist se ridica din hăuri estompând tabloul toamnei. Băltoacele înghiţeau lacom colbul verii amestecat cu frunze, cândva simbol al existenţei. Flacăra vieţii înseşi părea că îşi pâlpâie ultimele sclipiri. De urâtul vremii grele, vântişorii se retrăseseră sus pe creastă, în scobitura unei stânci, unde vara cuibărea o acvilă fără vârstă.

 

Revederea

Natura este un miracol însă. În creuzetul ei s-au copt legile echilibrului firii. După zi vine noapte, după nor, soare, după toamnă, iarnă, după urât, frumos. Stropii de ploaie mocănească s-au transformat în cristale de nea şi odată cu prima zăpadă pădurea s-a înfiorat de suflarea grozavă a Mumei Vânturilor. Sosea în goană nebună din ţara gheţurilor veşnice! Despletită, cu fuioare de fum în loc de păr şi cu vânătul mantiei zdrenţuit în grebla munţilor, venea călare pe nouă armăsari de nori, negri ca fundul Iadului. Venea cu spaima-n suflet la gândul puilor lăsaţi singuri în faptul primăverii. Venea răsturnând şuvoaie amestecate cu grohotişuri, mânată de sfâşierile dorului de mamă. Cu urlet năpraznic s-a repezit în stânca grotei unde-şi ascunsese vântişorii însă locul era gol şi rece. Două zile a urlat pădurea de gemetele Vântoaiei. Două zile copacii au fost retezaţi de secera suflării ei. Piatră pe piatră nu mai rămăsese, când sfâşiată de durere Vântoaia se prăbuşise lângă bulboana izvorului. Fără grai, aştepta să-i vină sfârşitul de inimă rea. Numai că pe la prânz, când o presură ţiuia ţiit, ţiit după cojiţe de muguri, se simţise împrejmuită de adieri cunoscute. Cu simţurile gata să plesnească Mama Vântoaie recunoscuse mirosul proaspăt al puilor săi. Funzărel şi fraţii mai mari se apropiaseră, mai întâi bănuitori. Mai apoi, când o recunoscură, s-au aruncat în braţele Vântoaiei cu toată dragostea lor de pui de vânt. Picuri mari ca de ploaie cădeau din ochii ei bătrâni topind omătul alb şi pur. De fericire se înălţase în adâncul boltei, iar de-acolo şi-a umflat foalele în pătura groasă de nori. Suflarea ei făcuse un rotocol şi încă unul şi încă unul, spărturi de sită prin care soarele a ţâşnit năvalnic. În jurul ei vânturile s-au prins într-o îmbrăţişare din ce în ce mai tare. Şi în vârtejul valsului lor ameţitor s-au contopit într-unul singur, să nu se mai despartă niciodată.

 

 

Autor: Mihai Toader

 

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter-ul AnimalZoo

Comenteaza articolul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

 

CITESTE SI