Sari la conținut
Home » „Când închideam ochii vedeam doar sânge şi auzeam vaiere prelungi. Doar spirtul mai alunga vedeniile şi amorţea auzul”

„Când închideam ochii vedeam doar sânge şi auzeam vaiere prelungi. Doar spirtul mai alunga vedeniile şi amorţea auzul”

In fiecare zi de LUNI si MARTI va prezentam o lectura deosebita pentru toata familia!

Scrisă de jurnalistul  Mihai ToaderLa bordeiPloaia se pusese deodată, temeinic, măruntă şi rece. Până la sat erau vreo zece kilometri. Pe o vreme ca aceea vânătorii nu se încumetau la drum. Ar fi ajuns, posibil, spre ziuă, epuizaţi şi betegi. Câmpul se desfunda cu iuţeală devenind o imensă gură clisoasă. Păşind pe smocuri de iarbă, oamenii izbutiseră să ajungă la adăpostul iluzoriu al plopilor. O vreme au stat feriţi, dar vântul schimba haotic traseul învârtind pulberea de ploaie în toate sensurile. Pelerinele rezistaseră eroic asaltului fluid. Au cedat după vreo oră pe toată linia umerilor şi mânecilor. Apa intra hulpavă în hainele deja umede. Brusc bătrânul devenise atent. O pală de vânt îi adusese în nări miros de fum. Când au găsit, pe malul Dunării, bordeiul întunecat, prin căciula căruia străpungea un coş dintr-o ţeavă de irigaţii, se înserase. Doar ploaia interminabilă şi foşnetul trist al plopilor îi întâmpinase. Cine-i acolo? a răsunat o voce ca un dangăn din colibă. Oameni buni! îi răspunsese uncheşul. Atunci intraţi! Înăuntru era cald iar pe plită bolborosea un ceaun cu capacul deasupra. Omul de lângă foc, indesat, cu barba şi părul lăsate, avea mâini puternice. Doi ochi iuţi, ca de nevăstuică, cercetau în amănunt nou-veniţii. Dar ce vă aduce prin pustietăţile astea, oameni buni? Fiarele din spate, răspunsese moşul arătând spre puşti. Aşa, care va să zică, spusese omul abătut. Dati-vă lângă foc.Sunteţi leoarcă! Panaiţii au lăsat hainele la uscat şi la îndemnul mut al omului s-au aşezat în jurul mesei mici cu trei picioare. Ciudata gazdă a pus pe ea mămăligă rece şi ceaunul în care fiersese un borş de peşte. Au mâncat în tăcere toţi trei, din lighenaşe albastre de plastic. La sfîrşit moşul a scos sticla cu tărie. Omul cu ochi de nevăstuică şi-a şters gura cu dosul mâinii şi a gâlgâit prelung. Nepotul şi unchiul au cinstit şi ei. Apoi au stat.Dobre ŞişuÎn tăcerea aceea ţiuitoare gazda a început să vorbească. Eu sunt Dobre Şişu şi am făcut multe blăstămăţii la viaţa mea! Ca şi dumneavoastră, îmi plăcea vânătoarea. Dar nu cu puşca, ci cu laţu! Puneam laţuri la iepuri, laţuri pentru căprioare şi mistreţi, boabe înnodate cu gută pentru fazani şi potârnichi. În sat mersese vorba că poci jupui duzina de iepuri cât numeri până la două sute. Aşa eram de iute cu cuţitu”. Cine avea nevoie de vânat la mine venea, că eram ieftin. O jumate de tărie şi gata treaba! Într-un început de vară, tăria mă ţinuse la pat vreo două zile. Când am trecut pe la laţuri o căprioară încă mai pâlpâia cu ochiul de sârmă strâns în jurul gâtului. Am achitat-o repede să nu mai sufere. Dar i-am spintecat burta şi iezii din ea erau în viaţă. Atunci m-am dumirit că mâinile îmi sunt pline de sânge. Din noaptea aia n-am mai avut somn. Şi nici linişte. Când închideam ochii vedeam doar sânge şi auzeam vaiere prelungi. Doar spirtul mai alunga vedeniile şi amorţea auzul. Pe urmă nevasta mi-a plecat din casă iar fata noastră s-a prăpădit de tânără. De atunci am ajuns un becisnic.La ziuă, vânătorii au luat calea satului. Soarele bătea cu lumină aspră câmpul amorţit. Din cocenişti şi păişuri păsările ruginii cu irizaţii verde-albastru dădeau glas. Ba unele ieşiseră în drum. Puştile au rămas mute în dimineaţa de octombrie. Tânăr şi vârstnic se bucurau de o nouă zi în imensitatea acestei lumi. La vreo doi ani, Stelică Panaite i-a scris nepotului că Dobre Şişu dispăruse. I-au găsit doar barca într-un golf pustiu al Dunării şi în ea o duzină de laţuri ruginite, alături de o piele de cărpioară veche, mâncată de molii, lămurise moşul.

Etichete: